Cu cât rezolvăm problema mai mult prin locuri și dotări, cu atât devine mai ușor să credem că siguranța este ceva care se „aranjează”. Dar apa nu negociază și nu se uită dacă locul este frumos amenajat. Responsabilitatea proprie — să știi să înoți, să rămâi treaz, să-ți ții copilul de mână — rămâne prima linie de apărare.
Acolo unde lucrurile merg prost, problema stă rareori într-un deficit de locuri de înot; ea stă în abilitate și conștientizare. În Olanda, unde lucrez, acest lucru se manifestă acum din plin: învățământul pentru înot se află sub presiune și nu mai orice copil învață în mod firesc să înoate bine. Olanda nu este singura în această situație — în toată Europa se găsesc exemple similare, de la scăderea educației pentru înot până la copii care cresc fără nicio experiență în apă, deși situația diferă mult de la o țară la alta. Acolo stă frâna, nu în numărul de locuri. Niciun lac de agrement nou nu face mai în siguranță un copil care nu știe să înoate.
Să mă înțelegeți bine: nu sunt împotriva locurilor bune de înot — dimpotrivă, locurile frumoase și sigure de înot sunt valoroase. Dar acesta este al doilea pas, nu primul. Dacă inversăm ordinea — mai întâi infrastructura, abia apoi omul — atunci construim o țară plină de dotări care nu ating adevărata problemă.
Hai deci să îndreptăm energia acolo unde aduce cel mai mult: să învățăm să înotăm, să învățăm să evaluăm pericolul și să conștientizăm că apa deschisă nu este niciodată sigură de la sine. Investiți mai întâi în oameni, apoi în locuri. Nu este un mesaj popular într-o zi caniculară — dar este mesajul care salvează vieți.
